Blog - Catherine

Noapte buna. Noapte buna.

Te iubesc.
Abia astept maine.

Şi când credeam că totul s-a terminat, iată cum o iau iarăşi de la început. Acea privire uitată, speram eu să rămână, dar ... astăzi, ceva deosebit a sclipit în privirea noastră. Te-am privit în ochi. Pentru o fracţiune de mai puţin de o secundă, am trăit absolut toate amintirile petrecute împreună. Mi-am adus aminte fiecare cuvânt, atingere.... mi-am adus aminte fiecare moment petrecut alături de tine. Clipă de clipă mă feresc de fiecare posibilă întrevedere, mă feresc de fiecare atingere... mă feresc de tine. De ce? Ce scop am? Mă comport aiurea... nici nu mă mai recunosc. Cu puţin noroc, peste câţiva ani, probabil, vei găsi aceste pagini. E mult prea puţin probabil ca tu să le citeşti cât încă sunt calde. Nu îmi pare rău. Recitesc filele jurnalului şi parcă-mi vine să plâng. Sentimentele mele sunt supraîncărcate. Nu am absolut niciun motiv să-mi arunc speranţele într-o mare pierdută de vise. Dar... continui să sper la imposibil. Eşti un imposibil pentru mine, iar ochii tăi sunt scăparea mea. O secundă să te privesc în ochi, şi toată speranţa de a uita amăgirea pe care mi-o provoc de una singură dispare. Eşti ceva ce nu am mai întâlnit până acum. Ai un dar aparte. Ai darul de a mă face să simt pentru tine mai mult decât ar trebui, mai mult decât am simţit pentru oricine altcineva această ciudăţenie pe care alţii ar numi-o pre-iubire. Nu înţteleg cum anume un sentiment atât de puternic ar putea pătrunde în inima mea. Eu care credeam că după atâtea şi-atâtea inima mea s-ar putea întări suficient de mult cât să uit de toate sentimentele pozitive, de toată dragostea ce-o pot simţi pentru natură, oameni, animale... pentru tine. Nu îmi place să recunosc asta, dar ochii tăi sunt scăparea mea către lumea viselor. Vocea ta este atât de dulce încât nu mai aud nimic altceva. Te aud doar pe tine. Eşti centrul universului meu. Şi nici măcar nu ştiu când mi-am creat acest univers. Sau... poate că tu l-ai creat. Deşi sunt 100% convinsă că nu a fost intenţia ta să plantezi sentimente absurde în inima mea. Eşti mai presus decât ceilalţi.

Urâţenia ta este ceea ce mă atrage cel mai mult la tine. Aspectul de tocilar, buzele uşor strâmbe, imperfecţiunile "siluetei" şi vocea absolut deloc senzuală, toate astea mă atrag tot mai mult la tine. Mă simt mai ciudată decât m-am simţit oricând. Şi tu eşti elementul principal. Tu eşti cauza schimbării mele. Mi-aduc aminte câtă energie zăcea în mine întotdeauna. Acum nici la orele de sport nu mai sunt aceeaşi văpaie, aceeaşi baterie nemuritoare. Am devenit un fel de robot ce execută orice comandă fără să dea vreodată vreun răspuns în semn de refuz. Fac totul exact aşa cum mi se cere. Dar... aproape tot timpul mă trezesc privindu-te cu o nuanţă de melancolie, tristeţe, dar de fiecare dată fiind emoţionată când te apropii de mine, când rosteşti chiar şi cel mai nesemnificativ cuvânt... Ar trebui să simţi şi tu cum îmi cresc tot mai mult bătăile inimii când privirea ta se intersectează cu a mea, sau când îmi adresezi o vorbă. Pueril, da. Mă comport ca o pre-adolescentină, visând la prima dragoste. Da. Stupid, aberant, aiurea. Şi nu îmi pare rău. E interesant să simt aceleaşi sentimente pentru tine. Dar în acelaşi timp e ciudat să mi se facă dor din ce în ce mai mult de tine. În orice clipă. În orice moment.